În acest colț liniștit al vieții de la țară, tradițiile sunt păstrate cu sfințenie și dragoste. Povestea noastră începe cu o amintire dragă, n-am să uit niciodată mirosul pâinii proaspăt coapte, care umplea curtea și casa în diminețile răcoroase de sâmbătă. Acea aromă îmbietoare, amestecată cu mirosul de lemn ars și aer proaspăt, este pentru mine esența copilăriei. Mama, cu mâinile ei harnice și pricepute, continua să păstreze vie această tradiție, chiar și acum in 2024, cocând pâine la soba din curte, deși în cantități mai mici. În rândurile ce urmează, vă voi purta prin amintirile mele, descriindu-vă pas cu pas acest ritual plin de magie, care ne leagă de trecut și ne încălzește sufletele în prezent.
Of copilărie, unde ești?!
Mama mea are un obicei special care îmi umple inima de căldură și nostalgie: face pâine la soba afară, așa cum o făcea și bunica ei. Procesul începe cu mult înainte de răsăritul soarelui, când aerul de dimineață este încă răcoros și proaspăt.
În fiecare sâmbătă dimineața, mama se trezea devreme și mergea la soba din curte, un cuptor tradițional de cărămidă cu pământ pe care tata l-a construit cu ani în urmă. Mai întâi, aduna lemnele uscate sau coceni pe care le pregătea de cu seară și le așeza cu grijă în soba. Aprindea focul cu măiestrie, folosindu-se de niște hârtie de ziar și câteva așchii de lemn. Flăcările prind viață repede, dansând vesel în interiorul sobei și creând o căldură plăcută.
În timp ce focul arde și soba se încălzește, mama se întorcea în bucătărie pentru a pregăti aluatul. Amesteca făina, apa, drojdia și sarea în vasul mare de lemn, frământând aluatul cu mâinile ei puternice, dar delicate. Efortul fizic și atenția la detalii sunt evidente în fiecare mișcare. Îmi plăcea să stau lângă ea și să o urmăresc, mirosul făinii proaspăt măcinată și sunetul ritmic al frământării fiind o muzică de fundal liniștitoare.
După ce aluatul era bine frământat, mama îl lăsa să dospească sub un prosop curat sau sub o plăpumioară. Când făcea pâine, niciodată nu lipseau lucinca sau cherdelele. În acest timp, se întorcea la sobă și se asigura că focul arde constant și că soba a ajuns la temperatura potrivită. Odată ce lemnele s-au transformat în jar, mama îndepărta cenușa cu un instrument special, lăsând cuptorul curat și fierbinte.
Când aluatul a crescut suficient, mama îl modela în pâini mari și rotunde, pe care le punea cu grijă pe lopata de lemn. Așeza pâinile în sobă, una câte una, închide ușa cuptorului și lasă magia să se întâmple. Pe măsură ce pâinea se coace, mirosul îmbietor se răspândește în curte și chiar în sat, atrăgând vecinii care trec pe drum.
După aproximativ o oră, mama deschidea ușa sobei și scotea pâinile aurii și aburinde. Crusta era crocantă, iar miezul era moale și aerat. Nimic nu se compară cu gustul unei felii de pâine proaspătă, unsă cu unt, care se topește încet, cu o bucată de brânză de casă alături, sau toamna când se făcea mustul.
Acest ritual de a face pâinea la soba afară este mai mult decât o simplă activitate culinară; este o legătură cu tradiția, cu rădăcinile noastre și cu momentele frumoase petrecute împreună. De fiecare dată când mama face pâine, îmi amintesc de copilărie, de simplitatea și frumusețea vieții de la țară, și de dragostea pe care ea o pune în tot ceea ce face.
Mi-e așa dor de copilărie. Acele zile pline de lumină și simplitate, când totul părea posibil și fiecare moment era o aventură în sine.
